miercuri, 13 august 2025

Eseu la poemul ,,Anotimp sufletesc", de Renata Vetejanu

 


Cristina Maria Nița

Italia (România)


ANOTIMPUL SINELUI – POPAS ÎN SPIRIT

Eseu la poemul ,,Anotimp sufletesc",

de  Renata Vetejanu


Întruchipare lirică a destinului înaripat ca exeget slujitor al cuvântului, Renata Verejanu deschide prin excelență, panoramica poeticii literaturii, cu nobilitatea manifestării genialității temperamentale, caracterizate de inepuizabil sârg inovator.

Fundamentul solid al caracterului puternic nu diluează nicidecum latura sensibilității, evidentă în exprimarea trăirilor celor mai profunde, prin metafora subtilă, stilizată adesea, în formă

 conceptuală liberă.

Zămislit pe fundația eleganței clasice, cu tuşări emoționale avântate, poemul ,,Anotimp sufletesc", întruchipează în manieră aproape alegorică, oglinda fluidă a introspecției, mărturisite printr-o nişă a momentului confesiv nostalgic: ,,Ascunsă de copii, plângea în sine mama..." Intenția exprésă de concentrare în frază a sensului deplin, urmează fascicolul unei psihologii cinematografice, din perspectivă scenică, ambientată cu imagini realistice, irumperi din miezul pronunției reliefate cadent şi estompate  de o  statuară introversie .

Impresia primului impact al lecturii se abandonează momentului proxim unde ia cursul meditației orbitale cu cât avansează în nucleul scriptural în jurul căruia gravitează arhitectonica lingvistică necodiționată de nici o legitate versuitoare.

Motivat (posibil) de îndemnul evocării sincere, eliberatoare, adevăratul sens, cultivat în solul simțămintelor, fertilizat constant şi atent, cu incandescența verbelor, rămâne fără îndoială în custodia lăuntrică, în flacăra întreținută şi permanent înnoită de arta şlefuirii sinelui.

Cadrul bucolic subânțeles din extrasul de indicii marcate de privirea generală asupra textului, introduce lectorul în ambientul generos, unde om şi spirit, prinşi în chimia lingvistică, determină transferuri substantificate cu efect de avataruri.

Flashuri memoriale încadrate între limpezimi aparente: ,,Aşa senină ploaie..." şi umbriri prevestitoare de tempeste: ,,Cerul sufletesc de nori răutăcioşi acoperit", descriu în limbajul cu reflexe narative povestea unor timpuri remarcabile.

Fereastra pamântească, lumina cu deschidere către eterna lume, încortelează cula unde ambele condiții, palpabilă şi imaterială, capătă prin ochii ființei procreatoare, mama, valoare de aşezământ sacru.

      Prezența personalității materne, se descoperă pe treapta empatică, asemeni unui act deconspirativ bine intenționat, într-o comuniune energetică asimilată de spiritul copilului care va fi devenit condeier, martorul cărturar al faptelor stampate în codexul tezaurului universal.

Misteriosul ,,plâns al sinelui", ferit de  ochii copiilor, ,,divulgat" precum o luare aminte, cu sentimentalism dinamic, preluat cu maturitate şi accentuat de repetiția expresiei,, Aşa senină ploaie", sugerează cheia poemului, accesul autorizat  de consistența filigranată, răsunătoare a definiției din acest ancestral colind pământesc, proiectat dincolo de biologic.

Reprezentanța naturii la scară metaforică prin ,,zarea înalt aprinsă", fixează falia atitudinală impregnată cu prezumția părtăşiei energiilor superioare la propriile arderi: ,,de-atunci e înlăcrimată" preluând parcă într-un gest invizibil, natural, efluviul spontan, devenind parte mistică a lacrimii. Între scenele spicuite din tinda neuitării darnică, suflul cult chibzuit, de fină bravură, al poetei, glisează cu intervenții acurate, clasice, rimate melodic, amenajând cu tact între intervalele versurilor, pasaje de admirat culori şi sunete.

Enigma plângerii în pornirea sa neconştientă de starea şi stadiul timpului cuvântat:

,,Şi plânge uneori, fără să-şi deie seama:/

Ce anotimp domneşte în vorba omenească?”,

pare să întrunească în singularitate, condiția de postulat, cu valoare de îndreptar, terapie şi test, punte de conştientizare şi valorizare a fenomenului suflet. Însuşi indicativul întrebării ultime, consecutive: ,,Şi cum se simte spicul în ochi aprinşi, rodit?", conchide la modul principial în plinul unghiului vizual, gravura fertilei germinări, şi matca pâinii, un fel de strămutare indispensabilă, din anotimpul calendaristic în anotimp senzorial, trecut prin filmul profunzimilor solemne.

Vremea recoltei, abia sugerată în spicul ,,rodit", rămâne distinct, tezaurul volubil, din miezul holdei conştiinței în aşteptarea acelui moment, de agonisire împlinitoare.

Seninătatea ploii, subliniată cu dublu accent, în jumătatea secundă, stabileşte refugiul curentului (efectul acumulării torentelor abunde), pe lespedea crucificării, din cetatea sinelui fortificată cotidian, extinzând revărsatul tăios, până la temelia graiului

,,...dar uite că nu trece/

Ci în dureri adânci pâraiele-şi revarsă/

Şi îmi răneşte graiul, dansul ei cel rece."

Naivitatea infantilă, declarată direct, a copilului ce pare că adună ploaia în plasă: ,,Şi eu copil naiv o tot adun în plasă", surprinsă activ în îndeletnicirea ingenuă, dezvoltă o relație de paralelism, concentrat asupra însemnătății frecvențelor interioare, strecurate prin ochiurile mrejelor telurice: ,,Aşa cum ochii mamei îi tot adun în mine." Şi cum    putea fi mai adânc exprimată, cu atâta afecțiune respectuoasă, sfânta iubire părintească, decât în sublima adresare cu efect de îmbrățişare pioasă, înăbuşită în spațialitatea aperceptivă...

Încaperea sa ,,în dureri adânci", exprimate fățiş poartă tiara jertfei înrădăcinate în glia ocrotită de imperiul spicelor maturate pe vatra   neamului amirosind a lut, a pâine, a copil, a pom, a cuminecare.

Observația la adresa ploii, fără a inculpa efectiv, îşi modifică favorabil efectul şi forma de reproş din cugetarea formală inițială: ,,Şi îmi răneşte graiul cu dansul ei cel rece", pentru a da prilej de reconsiderare şi acceptare a utilității autorității părinteşti:

,,Dar ochii părinteşti, în loc să mă aline/

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă."

,,Izgonirea în ploi" ampliază într-o anumită măsură secretul corectei interpretări, lăsând loc semnului de întrebare în  aşteaptarea  continuării, după punct.

 ,,Anotimp sufletesc" este anotimpul patriei, ecoul pământului natal, anotimpul sărbătorii limbii, izvorâtoarea armoniilor livreşti, executată în acvafortele silabic. Este memorialul poetizat al inocenței transfigurate, recviemul interpretat cu secvențe de voce şi suflet pe culmile condeiului. Izvor de autentică simțire, poeta mistuie prin prisma personală a trăirii sensibilității, ardoarea dăruirii celor mai rezonante răspunsuri la interferențele turbíde, capabile să supună convertirii  rănile personale în răni cuvântătoare, a căror metaforică sângerare de verb, transmite epopea maternității, imnul cruciadei purificatoare.

Poet ales să poarte corola metaistorică misionară şi să împlinească destinul labirintic irepetabil, Renata Verejanu edifică monumental,  crâmpeie de realitate, eternizare în scrieri inspirate, imprimând între sine şi milenii, ecoul  propriului ,,Anotimp sufletesc."

 

Anotimp sufletesc 

                                                          în memoria mamei Ana 

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama...

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

 

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -

 

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

  2021

Ecoul umbrei ca martor absolut în lirica Renatei Verejanu

 

Cristina Maria Firoiu

Bucureşti

 

Ecoul umbrei

ca martor absolut în lirica Renatei Verejanu

 

După foarte multe tăceri și răzvrătiri ale liricii contemporane, iată, își face loc versul răsfățat și idilic al poetei Renata Verejanu. O găsim și o identificăm cu imaginarul ritmat și personificat în pământul curat al trecerii peste Prut, acolo unde ea își lasă umbrele să îi vegheze amorul trecut, dar și pe cel ce poartă săgeți bine definite ale prezentului dorit de marele suflete răzvrătite, dar lăsate de atâtea ori în răcoarea dimineților  încercate de absente și anotimpuri. Dincolo de tot, poeta Renata Verejanu, își joacă erosul mai ceva ca o copilă ce privește natura ca pe o parte a sufletului, născând apropierea desăvârșită dintre privire și împlinire :

“Toate frunzele tale – mii de ochi”/...

” Sugerându-mi ideea/ Că o dată aș mai putea iubi”...”

Să provoace un viscol în mine/ Și eu să torn mii de poeme”...

   Cu cât încercăm să definim substanța metaforică în plimbarea trecutului întru amintirea bărbatului preaiubit, ne trezim, dintr-odată, iarăși, în coloristica unui crater ce poate fi vizionat la timpul prezent, nu sub formă unei dureri, ci, iată, tot sub forma unei priviri ce riscă să trezească ideea amorului ca într-o pictură impresionistă, dar în care găsești urmele trascedentale ale îmbrățișărilor și ale pierderilor, urmate de credința eului credincios în aula cea mai îndepărtată și profundă a sufletului:  

„ Din ochii celui mai obraznic bărbat

Mă priveau stâncile unei aroganțe alese…

Eu, femeia tânără, un veac am înserat

În zborul păsărilor ce știu să deteste

Trufia, ignoranța și simplă trădare

(Intuiția niciodată nu m-a părăsit)”

................................................................

„Din ochii celui mai obraznic bărbat

Eu cobor, domol, că un izvor de câmpie”/

„Din ochii celui mai obraznic bărbat…

Am surâs lumii, apoi, am plecat…”

   Ajungem acum să ne imaginăm dacă este vorba doar despre dorul și trăirile femeii poet în mrejele amorului desființat de încercări consecutive ale pierderii printre vieți, ori, dacă se întretaie puterea cuminte, ce stă să vegheze lupta, patosul, sub forma unei demnități lirice, pentru că ne întâlnim, iată, cu filosofia sângerândă a gândului, primul zvâc ce purcede autoarei să conteste slăbiciunea față de împlinire și circumstanțele acesteia:

„Noi ne-am văzut peste un veac…

Ce iscusit îmi fragmentai surâsul

Și-l împărțeai lumii… de leac…

Ci eu puneam pe tine ochiul, tristul

Te stăpâneam pe tine…

nu și plânsul…”

   Renata Verejanu ne lasă onoarea interpretării, ne comunică durerea și frământarea ca pe niște idei de solitudine ce poartă războaie grele și complicate în atingerea amorului definitiv, compact.... la revederea sufletului așteptând și credincios. Însă, nu ne putem lăsa prea mult timp învăluiți de această cumințenie și statornicie a versului cu eros presărat și doruri, pentru că, apare de fapt, umbra clară, de care aminteam la începutul lucrării, aceea ce poate călca așteptarea și intră în contact direct cu izvorul înțelepciunii și, denotă, astfel, joaca de-a cuvântu’, atunci când, Renata Verejanu, își revede versul ca armă a iertării pentru tot ceea ce a fost ori ce ar putea fi: 

„Căci visul suport eu altfel

Decât ar crede un vis :

Domnește blândețea și cinstea

În ochiul iubirii, deschis.”

   Ca o idee a cititorului, probabil, putem regăsi într-o singură autoare, mai multe scrieri în limbaj vechi și romantic, care, nu se lasă tăbăcit de jocul greu și repetat al despărțirilor, dar nici de hotărârea definitivă de a transforma poeta într-un câştigător absolut al eului, ci, noi, cei aproape de... ochiul, zâmbetul, lacrima ori iertarea interpretărilor acesteia, nu putem ocoli ideea principală ce transformă versul Renatei Verejanu într-un monolog brav al surâsului și al puterii ce dansează, parcă, în acest ring al poeziei contemporane, fără a dezorienta sufletul și chiar fără a rămâne cu semne de întrebare asupra relației cu erosul.

   De foarte puține ori găsim fragmentarea eului pe parcursul istoric din interiorul unei femei, pentru că, această, poetă de peste Prut, știe că salvarea demnității feminine în lirica prezentului, poate fi câștigul unui război purtat tacit în contemporanul acesta agitat și întrebător.

   Salvează, iartă... amintirea, o duce în imaginarul credincios și o lasă la poarta gândirii, pentru a reveni într-un alt poem...să își uite durerea ori să ne plimbe auzul prin ecoul umbrelor răsfățate de aducerea acasă, în suflet, a femeii eroine ce regenerează încredințarea amorului în planul real .

În încheiere, doresc să folosesc alianța matematica, dar sugestiva filosofic, zodia psihologiei a Renatei Verejanu, fără acrobația astrelor, ci ...prin deslușirea ideii la rang de egalitate liric  intuitivă, și anume:

  Ecoul umbrei ca martor absolut în lirică Renatei Verejanu poartă înțelepciune verbului “a încerca” :

Ești slăbiciunea mea din veacul viitor -

Am să iubesc atât să nu am când să mor.”

                                                                                  Antologia V,  2018

marți, 5 august 2025

O întâlnire cu poeta Renata Verejanu, președinte al OMCT

 



Luni, 4 august 2025,  liderii Organizației Mondiale a Copiilor Talentați (OMCT) au avut o întâlnire cu Ministrul Culturii, Sergiu Prodan. Poeta Renata Verejanu și Daniel Verejanu, vorbind despre activitatea OMCT din 1995 până în prezent, au destăinuit cum e să fii activist civic pe parcursul a trei decenii în perioara de tranziție din Moldova și ce i-a făcut să nu cedeze.                                   

OMCT, această structură modernă a Societății Civile cu cartierul general la Chișinău și statut participativ la Consiliul Europei (în anii 2001-2017), e cunoscută Ministerului Culturii, deoarece pe parcursul a 30 ani a desfășurat nenumărate proiecte cultural-educaționale, oferind copiilor talentați cele mai de prestigiu scene: Palatul Național „Nicolae Sulac”, Palatul Republicii, Teatrul de Operă și Balet „Maria Bieșu”, Casa Radio, Teatrul „Mihai Eminescu”. Unul dintre cele mai îndrăgite proiecte a tinerelor talente e Festivalul-Concurs Internațional al Talentelor Lumii „Micul Prinț”, ajuns la ediția a XXXIII-a. Acest original dialog dintre culturi și popoare, adevărat ambasador al Republicii Moldova în lume, a descoperit și lansat peste 40 mii de tinere talente de pe toate continentele, e singurul Concurs „importat” la București, unde s-a desfășurat trei ani sub patronajul președintelui României (1997-1999), apoi reveni la Chișinău sub patronajul Secretarului General al Consiliului Europei Walter Schwimmer, apoi a lui Terry Davis. 

Poeta Renata Verejanu, președintele OMCT, a destăinuit cum la Spectacolele de Decernare a Premiilor învita, până la pandemie, la Palatul Național și 101 perechi de „prinți și prințese”, copii aflați în dificultate, care nu fuseseră măcar odată pe o scenă, și petrecea cu acești copii Lecțiile Poetice „EU AM DREPTUL” în prezența a două mii de spectatori. Impactul acestui eveniment e extraordinar de benefic.

Ediția din acest an al proiectului lui Daniel Verejanu,.ORA „CONSILIULUI EUROPEI”, a fost dedicată Aniversării de 30 ani de la aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei. S-a relatat cum au fost selectate liceele din diferite cartiere ale capitalei, cum clasele și-au delegat reprezentanții pentru traininguri și obținerea calității de „expert”, cum în aceeași zi, la aceeași oră: 21 mai 2025, ora 12.00 cei peste 30 experți au ținut, fiecare în liceul său, în clasa sa, o lecție deschisă unică - Ora Consiliului Europei, unde au comunicat colegilor lor despre activitatea și politicile Consiliului Europei. Participanți și beneficiari au fost peste 500 liceeni.

S-a vorbit despre destinul deloc ușor al Revistei „Micul Prinț”, un original proiect transfrontalier al tinerei generații, o frumoasă revistă pentru copii și tineret, realizată de însăși beneficiarii ei, o publicație color cu adevărat liberă și indepenentă; despre Conferința Transfrontalieră a Tinerilor cu genericul: „Tinerii Politicieni, Jurnaliști, Economiști, Juriști, Artiști visavis de extinderea UE”, de alte proiecte ale OMCT, devenite o tradiție.

Ministrul Culturii Sergiu Prodan a invitat liderii OMCT să revigoreze colaborarea Organizației Mondiale a Copiilor Talentați cu Ministerul Culturii, să aplice la concursurile de proiecte, deoarece acum ministerul e totalmente altul și dorește să susțină cele mai originale proiecte care protejează și promovează patrimoniul cultural material și imaterial național.

La întrebarea reporterului nostru ce poate zice despre această întâlnire, poeta Renata Verejanu a afirmat că „Ministrul Culturii Sergiu Prodan e primul, după ministrul Ion Ungureanu, întâlnirea cu care îți oferă o mare plăcere. Ministrul Sergiu Prodan poate asculta și auzi omul din preajmă. Sper după alegerile din toamnă să rămână în fruntea Ministerului Culturii, or, cultura trebuie diriguită de un om de cultură, precum e domnul Sergiu Prodan”

Reporter „AMP-Internațional”, 

(după Comunicatul de presă al OMCT)