Ecoul umbrei ca martor absolut în lirica Renatei Verejanu

 

Cristina Maria Firoiu

Bucureşti

 

Ecoul umbrei

ca martor absolut în lirica Renatei Verejanu

 

După foarte multe tăceri și răzvrătiri ale liricii contemporane, iată, își face loc versul răsfățat și idilic al poetei Renata Verejanu. O găsim și o identificăm cu imaginarul ritmat și personificat în pământul curat al trecerii peste Prut, acolo unde ea își lasă umbrele să îi vegheze amorul trecut, dar și pe cel ce poartă săgeți bine definite ale prezentului dorit de marele suflete răzvrătite, dar lăsate de atâtea ori în răcoarea dimineților  încercate de absente și anotimpuri. Dincolo de tot, poeta Renata Verejanu, își joacă erosul mai ceva ca o copilă ce privește natura ca pe o parte a sufletului, născând apropierea desăvârșită dintre privire și împlinire :

“Toate frunzele tale – mii de ochi”/...

” Sugerându-mi ideea/ Că o dată aș mai putea iubi”...”

Să provoace un viscol în mine/ Și eu să torn mii de poeme”...

   Cu cât încercăm să definim substanța metaforică în plimbarea trecutului întru amintirea bărbatului preaiubit, ne trezim, dintr-odată, iarăși, în coloristica unui crater ce poate fi vizionat la timpul prezent, nu sub formă unei dureri, ci, iată, tot sub forma unei priviri ce riscă să trezească ideea amorului ca într-o pictură impresionistă, dar în care găsești urmele trascedentale ale îmbrățișărilor și ale pierderilor, urmate de credința eului credincios în aula cea mai îndepărtată și profundă a sufletului:  

„ Din ochii celui mai obraznic bărbat

Mă priveau stâncile unei aroganțe alese…

Eu, femeia tânără, un veac am înserat

În zborul păsărilor ce știu să deteste

Trufia, ignoranța și simplă trădare

(Intuiția niciodată nu m-a părăsit)”

................................................................

„Din ochii celui mai obraznic bărbat

Eu cobor, domol, că un izvor de câmpie”/

„Din ochii celui mai obraznic bărbat…

Am surâs lumii, apoi, am plecat…”

   Ajungem acum să ne imaginăm dacă este vorba doar despre dorul și trăirile femeii poet în mrejele amorului desființat de încercări consecutive ale pierderii printre vieți, ori, dacă se întretaie puterea cuminte, ce stă să vegheze lupta, patosul, sub forma unei demnități lirice, pentru că ne întâlnim, iată, cu filosofia sângerândă a gândului, primul zvâc ce purcede autoarei să conteste slăbiciunea față de împlinire și circumstanțele acesteia:

„Noi ne-am văzut peste un veac…

Ce iscusit îmi fragmentai surâsul

Și-l împărțeai lumii… de leac…

Ci eu puneam pe tine ochiul, tristul

Te stăpâneam pe tine…

nu și plânsul…”

   Renata Verejanu ne lasă onoarea interpretării, ne comunică durerea și frământarea ca pe niște idei de solitudine ce poartă războaie grele și complicate în atingerea amorului definitiv, compact.... la revederea sufletului așteptând și credincios. Însă, nu ne putem lăsa prea mult timp învăluiți de această cumințenie și statornicie a versului cu eros presărat și doruri, pentru că, apare de fapt, umbra clară, de care aminteam la începutul lucrării, aceea ce poate călca așteptarea și intră în contact direct cu izvorul înțelepciunii și, denotă, astfel, joaca de-a cuvântu’, atunci când, Renata Verejanu, își revede versul ca armă a iertării pentru tot ceea ce a fost ori ce ar putea fi: 

„Căci visul suport eu altfel

Decât ar crede un vis :

Domnește blândețea și cinstea

În ochiul iubirii, deschis.”

   Ca o idee a cititorului, probabil, putem regăsi într-o singură autoare, mai multe scrieri în limbaj vechi și romantic, care, nu se lasă tăbăcit de jocul greu și repetat al despărțirilor, dar nici de hotărârea definitivă de a transforma poeta într-un câştigător absolut al eului, ci, noi, cei aproape de... ochiul, zâmbetul, lacrima ori iertarea interpretărilor acesteia, nu putem ocoli ideea principală ce transformă versul Renatei Verejanu într-un monolog brav al surâsului și al puterii ce dansează, parcă, în acest ring al poeziei contemporane, fără a dezorienta sufletul și chiar fără a rămâne cu semne de întrebare asupra relației cu erosul.

   De foarte puține ori găsim fragmentarea eului pe parcursul istoric din interiorul unei femei, pentru că, această, poetă de peste Prut, știe că salvarea demnității feminine în lirica prezentului, poate fi câștigul unui război purtat tacit în contemporanul acesta agitat și întrebător.

   Salvează, iartă... amintirea, o duce în imaginarul credincios și o lasă la poarta gândirii, pentru a reveni într-un alt poem...să își uite durerea ori să ne plimbe auzul prin ecoul umbrelor răsfățate de aducerea acasă, în suflet, a femeii eroine ce regenerează încredințarea amorului în planul real .

În încheiere, doresc să folosesc alianța matematica, dar sugestiva filosofic, zodia psihologiei a Renatei Verejanu, fără acrobația astrelor, ci ...prin deslușirea ideii la rang de egalitate liric  intuitivă, și anume:

  Ecoul umbrei ca martor absolut în lirică Renatei Verejanu poartă înțelepciune verbului “a încerca” :

Ești slăbiciunea mea din veacul viitor -

Am să iubesc atât să nu am când să mor.”

                                                                                  Antologia V,  2018