Festivalul Internațional de Poezie „Renata Verejanu”

7 septembrie 2025,

Biblioteca Transilvania, Chișinău, Moldova 

Un Interviu din 2016, din Revista BOEM@

 

Renata Verejanu, poeta integrată frumos în cultura europeană

                 (Lilia MANOLE în dialog cu poeta Renata VEREJANU)

E un mare noroc să revii la creația poetică, educațională, culturală, editorială a poetului și omului de cultură Renata Verejanu… Personal am revenit în noiembrie 2014, amintindu-mi primele poezii ale poetei pe care prin anii ‘80 ai secolului trecut nu le citeam, le savuram. Astăzi Renata Verejanu, este o poetă integrată frumos în cultura europeană, cu un destin de excepție, unic între colegii de breaslă, prin toată activitatea care provoacă foarte multă bucurie și insuflă speranță. Chiar dacă aici, acasă, numele ei era ținut ascuns sub zeci de peceți, omul de cultură de un sfert de veac e cunoscut și la Consiliul Europei (Strasbourg), și la UNESCO (Paris) și în toată Europa… Cu lansarea în 1988 a Cenaclului ”Grai Matern”, poeta luptătoare este pe linia întâi a renașterii naționale și a procesului democratic, se află pe cele mai importante scene ale culturii naționale și internaționale, lansând anual nu câte o carte, ci câteva volume… 

Lilia Manole: Onorată poetă, cum e să trăiești printre ”ciudații” ce dețin puterea și miliardele lor acaparate atât de obraznic?

Renata Verejanu: Accept și susțin că e necesar să revii la oamenii dragi, la cărțile dragi, la tot ce odată ți-a răscolit sufletul, te-a inspirat, te-a înălțat. Am și eu nume de oameni, cărți, locuri la care revin deseori, chiar dacă mai des doar cu gândul. Deși părinții și trei frați ca niște brazi sunt plecați la ceruri, dorul de baștină mă duce zilnic la cele șapte coline înalte și demne care țin sus, deasupra Nistrului, un sat de gospodari din nordul Moldovei… Integrarea în cultura europeană pentru un om de cultură din Moldova e foarte complicată. Cum se poate integra un scriitor care nu e editat de peste douăzeci de ani? Și m-am văzutnevoită să iau și locul editorului propriului destin.

L.M.: Și de la copilărie, cum ajungem la talent, artă, cultură, recunoștință? Cum poetul și omul/cetățeanul a ajuns a fi „Om Emerit al Republicii Moldova”? Cum, în asemenea condiții vitrege, Renata Verejanu a putut străbate o cale sigură spre lumea ei dintotdeauna - Poezia? Cum a luat naștere Festivalul Internațional de Poezie “Renata Verejanu”?

 R.V.: Concepția mea filosofică este: omul e fapta sa. Cea mai frumoasă faptă e munca. Cine o deprinde din fragedă copilărie, e om fericit. Munca cea creativă e mai mult decât dragostea. Sau poate că e o fațetă a dragostei… cred, a dragostei de viață. A primi satisfacție de la muncile pe care le faci - e o mare fericire. E un leac chiar. Cel care e plin de dragoste de viață, de om, de muncă, dornic de a crea frumosul, binele – e înzestrat de Providență cu multe talente adevărate, nu presupuse. Omul talentat e un patrimoniu nu doar al neamului său, nu doar al timpului său… Eu am tapisat timpul prin care trec cu frumoase proiecte pe care mi le dăruia sufletul plin de Dumnezeu, proiecte în sens de evenimente literare, educaționale, culturale, editoriale, sociale… evenimente inedite pentru copii, adolescenți, tineri, pentru toate vârstele… Nu am cerut nimic în schimb - în clipa când implementam proiectul, plăcerea era de partea mea… Aș fi fost bucuroasă dacă proiectul implica un singur om, dar când numărul tinerelor talente a trecut de treizeci de mii…

L.M.: Dar modestia dvs. nu a fost înțeleasă. Unii colegi au adunat în acest timp toate distincțiile posibile… Pensii speciale. Iară unul e ”cetățean de onoare” în peste 50 de localități de peste Prut!

R.V.: Poate că nu sunt oameni de cultură, ci colecționari de distincții? Pentru mine, numele de Poet e o frumoasă distincție a destinului… A fi Poet e o bucurie aparte. După un sfert de veac de activitate rodnică îți închipui câtă energie pozitivă curge spre mine din toate părțile, pe unde trăiesc talentele lansate și promovate prin proiectele mele: de la Los Angeles până la Ulan Bator, de la Ecaterinburg până la Paris, de la Finlanda până la Argentina, Peru, Egipt, Australia, Coreea de Sud… și toate statele europene… în cazul celui mai recent proiect, a cărei protagonistă sunt…

L.M.: …și totuși, poeta a fost marginalizată, mai mult, au existat mai multe atentate la securitatea dvs. personală și a familiei dvs….

R.V.: Dumnezeu le vede pe toate…

L.M.: Poate că se cerea o ripostă?

R.V.: Am dat-o: am permis Senatului Academiei Europene a Societății Civile să desfășoare Festivalul Internațional de Poezie “Renata Verejanu”. Odată ce a fost anunțat proiectul, mi-am pierdut ”prietenii”… Îndată ce depistezi cine și ce este - riști să fii singur.

L.M.: Un talent autentic totdeauna a fost singur cumva… Și totodată nu singur: e cu gândurile sale, cu ideile sale, cu cititorii săi… cu lumea care-l prețuiește…

R.V.: Anume în această singurătate frumoasă am simțit în mine o putere creatoare nestăvilită… și o susținere permanentă din partea acestei puteri… După cea mai lungă noapte a lui 1988, când am creat originala mișcare a oamenilor de creație - Cenaclul ”Grai Matern” - am descoperit cât sunt de curajoasă și cât de mult țin la neamul meu… Peste ani aveam să descopăr că cetățenii blagorodnici, patrioții, nu sunt la modă într-o societate înrobită.

L.M.: Aș dori să ne oprim un pic la proiectul literar-artistic al Academiei Europene a Societății Civile, la Festivalul Internațional de Poezie “Renata Verejanu”, care a devenit un punct de întâlnire al valorilor literare din diferite spații de pe mapamond. Fiind protagonista acestui proiect, ne puteți destăinui cum de mica echipă de la Academia ESC a reușit chiar de la primele ediții să adune lumea poeziei acasă la Renata Verejanu, adică, aici, la Chișinău?

R.V.: Spre deosebire de structurile ONG-iste pe hârtie, societatea civilă cu adevărat liberă și independentă face minuni doar pe muncă de voluntariat. Fără multă publicitate, liderii Academiei Europene a Societății Civile au lansat proiecte foarte originale: de la Conferința Transfrontalieră a Tinerilor (desfășurată în ultimii 12 ani în parteneriat cu cele mai de prestigiu universități din Moldova, România, Ucraina)… la monitorizarea alegerilor de toate nivelurile și până la zeci de proiecte de durată. Și iată Festivalul Internațional de Poezie… Un proiect care place la toată lumea creatoare de frumos, un proiect pentru întreg spațiul limbii române, un proiect care se deosebește totalmente de festivalurile de până la și de după acest festival. Eu, fiind protagonista acestui Festival Internațional de Poezie, sunt invitată nu doar la Spectacolul de Gală și Decernarea Premiilor, ci și la multe din etapele locale, raionale, regionale, municipale… deoarece Festivalul se desfășoară pe parcursul a jumătate de an… Evident că sunt cointeresată ca festivalul să se realizeze cu succes, uneori pot avea și emoții deosebite, mai ales la etapele raionale care se transformă în sărbători grandioase ale Poeziei, la care participă 30-40 localități, cum au fost etapele raionale de la Ocnița, Cahul, Rezina, Căușeni, Drochia, Bălți, Chișinău…

L.M.: Secvențele și reportajele foto și video ale festivalului ne-au uimit cât de frumos s-au  desfășurat aceste etape prin toată Moldova… Multă lume vă percepe drept un mentor al acestor înălțări culturale, care se desfășoară în centrele de cultură, unde sunt selectați participanții, la fața locului. Dar cum se procedează cu poeții, declamatorii, eseiștii, compozitorii și traducătorii de peste frontierele Moldovei?

R.V.: Participanții din diferite țări expediază materialele online. Mica echipă de doctoranzi are mult de lucru. Referitor la membrii Juriului Internațional, cunoscând lumea scriitoricească destul de bine, e normal că sugerez și eu un nume al unei sau altei personalități, care aș dori să facă parte din acest proiect literar-cultural. Echipa uneori mă susține, alteori - nu.

L.M.: Internetul e o sursă excelentă de comunicare. Membrii Juriului Internațional, înclin să cred, sunt pe cât se poate de obiectivi, doar că lumea scriitoricească nu dispune de avioane la scară, și nu toți au posibilitatea să vină la Chișinău, la Spectacolul de Gală și Decernarea Premiilor. Care sunt greutățile pe care le întâmpină un Festival realizat doar pe muncă de voluntariat, fără a fi susținut financiar de ”statul capturat”, vorba Secretarului General al Consiliului Europei.

R.V.: Știi, recent, la intrare în oficiu am fost ”prinsă” de o doamnă care îmi zise: ”D-na Verejanu, am venit să-mi dai lista de sponsori, și eu vreau să fac un festival”. Surâzând, fără să o întreb cine este și de unde a căzut în calea mea, i-am răspuns: ”Scrieți: Renata Verejanu”. Ea m-a privit neîncrezătoare, și eu am privit femeia îmbrăcată în câteva mii de euro, care a coborât dintr-o limuzină de sute mii de euro, și am întrebat-o: ”Cum se întâmplă că noi, intelectualii, cu un venit de cincizeci de euro pe lună, trăim așa de frumos de parcă am fi milionari, și voi, cu milioane și miliarde de euro (furate) trăiți ca niște cerșetori?!”

L.M.: Mulțimea de proiecte create și implementate de dvs. provoacă admirație. Cum să nu te admire o lume?

R.V.: Nu să te admiri mai întâi, să te prețuiești tu însuți - e cu mult mai mult. Această recunoaștere a propriilor competențe - îți dublează talentele, hărnicia, omenia, bunăvoința, dragostea de oameni și viață… În asemenea stare omul de creație nu poate trăda, invidia. El crează frumosul nu atât pentru sine, cât pentru alții.

L.M.: Luciditatea pe care o enunțați și în poemele dvs. se bazează pe un puternic accent moral. Ați luptat și luptați împotriva a tot ce înseamnă lașitate, trădare, lipsă de educație… De o viață munciți pentru valorile acestui neam. Care ar fi la ora actuală îndemnul poetei Renata Verejanu către tânăra generație? Vă întreb, pentru că ați reușit prin eforturi civice, morale, educaționale și de drept să deveniți un poet universal. Drumul a fost anevoios, dar am sesizat din biografia dvs. ideea că sunteți un om care luptă perpetuu.

R.V.: Invit toată lumea care creează, indiferent de domeniu, să-și ocrotească talentul și să nu se lase intimidată, oricât de puternică și periculoasă ar fi presiunea asupra fiecărui creator.

L.M.: Poetul Nichita Stănescu, poezia căruia este de multe ori tangențială cu lumea dvs., scria: Să punem șapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului. Definită “poeta metaforei în flăcări”, ați simțit cu certitudine verbalizarea poeziei pe care o scrieți, creând în ea un atare cadru lumesc, deprins din diferite perioade ale vieții și ați creat de minune o capodoperă. Ați intuit că veți atinge astfel de dimensiuni, care rămân pentru majoritatea doar ipotetice?

R.V.: Eminescu – Blaga - Stănescu… e acea cărăruie pe care am căutat să fiu nu întâmplător, ci prin munca mea zi de zi, prin realizarea darului/harului dat de puterea divină… Uneori puterea ideologică intimidează Omul de creație până în ziua când acesta, conștient sau inconștient, descoperă puterea creatoare de care dispune. În clipa când se descoperă pe sine – scriitorul (poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul) nu luptă cu puterea ideologică, o ignoră. Creatorul adevărat detestă nu doar bârfele, ci și bârfitorii. O personalitate nu dispune de cuvinte jignitoare. Pe când un manipulator se poate năpusti asupra unui sau altui scriitor cu atâta răutate, de parcă ar dori să-l sfâșie, să-l înghită, astfel dezgolindu-și invidia și nimicnicia. Până la apariția editorială a antologiei Ofrandă omeniei (1989) manipulatorii regimului totalitar au lovit în mine atâta, că n-ar fi rezistat nicio cetate a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Apoi, reținându-mi manuscrisele, amuțiseră un sfert de veac, timp în care eu am scris și am scris. Acum, când am dat riposta, editând în ultimii zece ani peste cincizeci de volume, din 2015 începând și editarea primele volume de OPERE ALESE, când Festivalului Internațional de Poezie adună lume de peste tot, devenind o tradiție, - se găsește un manipulator, parcă azi trezit, și, neavând puterea să înfrunte verbele și metaforele despre care dumitale zici, se întoarce în timpul regimului totalitar, caută o frază cu care mi-a biciuit cărțulia de debut (1979), și cu această bârfă începe să laude o colegă, plecată deja în lumea celor veșnice. Ce aș fi putut să-i zic unui manipulator al regimului totalitar, trecut în slujba regimului oligarhic? Ce mi-a venit, în clipa când întâmplător l-am întâlnit: ”Zadarnic încercați să mă certați cu morții”. Am surâs, și în aceeași seară am scris un poem cu acest nume, acum e un titlu de carte: ”Zadarnic încercați să mă certați cu morții”.

L.M.: Onorată poetă, mă închin forței dvs. poetice și civice, sacrificiului adus culturii, poeziei, artei, renașterii naționale și spirituale. Eram studentă când ați organizat Cenaclul ”Grai Matern”. Acum UN SFERT DE VEAC, în martie 1991, sărbătorirea pentru prima dată a Zilei Unirii, și încă în Piața Marii Adunări Naționale, m-a bucurat nespus… Văd și azi cum plutesc pletele blonde ale poetei Renata Verejanu, prinsă în Hora Unirii, și neînfricata poetă îndemnând pe câte cineva dintre cei care stăteau pe margine, prinși de frică, să se prindă în Horă… Or, URSS încă era, și mulți nici nu-și imaginau să nu mai fie. Cenaclul ”Grai Matern”, fondat și condus de dvs., atât de prezent și azi în viața tinerei generații, ce a fost, ce este?

R.V.: O primă structură a Societății Civile din Moldova, unică și modernă ca și toate celelalte zeci și zeci de structuri pe care le-am creat spre a promova un stat de drept, o mass-media liberă, o cultură descătușată, un nou fel de educație a tinerei generații care să-și cunoască istoria și adevăratele valori… Aceste structuri constituie în prezent o rețea de ONG-uri cu adevărat libere și independente: Rețeaua OMCT, un edificiu spiritual unic în spațiul românesc. Da,  toate au pornit de la Cenaclul ”Grai Matern”.

L.M.: Cu Doamne ajută!      

                                                                                                       Revista BOEM@, Galați, 2016

https://www.edituraboema.ro/boema/reviste/Boema083084085.pdf

Eseu la poemul ,,Anotimp sufletesc", de Renata Vetejanu

 

Cristina Maria Nița

Italia (România)

ANOTIMPUL SINELUI – POPAS ÎN SPIRIT

Eseu la poemul ,,Anotimp sufletesc",

de  Renata Vetejanu

Întruchipare lirică a destinului înaripat ca exeget slujitor al cuvântului, Renata Verejanu deschide prin excelență, panoramica poeticii literaturii, cu nobilitatea manifestării genialității temperamentale, caracterizate de inepuizabil sârg inovator.

Fundamentul solid al caracterului puternic nu diluează nicidecum latura sensibilității, evidentă în exprimarea trăirilor celor mai profunde, prin metafora subtilă, stilizată adesea, în formă

 conceptuală liberă.

Zămislit pe fundația eleganței clasice, cu tuşări emoționale avântate, poemul ,,Anotimp sufletesc", întruchipează în manieră aproape alegorică, oglinda fluidă a introspecției, mărturisite printr-o nişă a momentului confesiv nostalgic: ,,Ascunsă de copii, plângea în sine mama..." Intenția exprésă de concentrare în frază a sensului deplin, urmează fascicolul unei psihologii cinematografice, din perspectivă scenică, ambientată cu imagini realistice, irumperi din miezul pronunției reliefate cadent şi estompate  de o  statuară introversie .

Impresia primului impact al lecturii se abandonează momentului proxim unde ia cursul meditației orbitale cu cât avansează în nucleul scriptural în jurul căruia gravitează arhitectonica lingvistică necodiționată de nici o legitate versuitoare.

Motivat (posibil) de îndemnul evocării sincere, eliberatoare, adevăratul sens, cultivat în solul simțămintelor, fertilizat constant şi atent, cu incandescența verbelor, rămâne fără îndoială în custodia lăuntrică, în flacăra întreținută şi permanent înnoită de arta şlefuirii sinelui.

Cadrul bucolic subânțeles din extrasul de indicii marcate de privirea generală asupra textului, introduce lectorul în ambientul generos, unde om şi spirit, prinşi în chimia lingvistică, determină transferuri substantificate cu efect de avataruri.

Flashuri memoriale încadrate între limpezimi aparente: ,,Aşa senină ploaie..." şi umbriri prevestitoare de tempeste: ,,Cerul sufletesc de nori răutăcioşi acoperit", descriu în limbajul cu reflexe narative povestea unor timpuri remarcabile.

Fereastra pamântească, lumina cu deschidere către eterna lume, încortelează cula unde ambele condiții, palpabilă şi imaterială, capătă prin ochii ființei procreatoare, mama, valoare de aşezământ sacru.

      Prezența personalității materne, se descoperă pe treapta empatică, asemeni unui act deconspirativ bine intenționat, într-o comuniune energetică asimilată de spiritul copilului care va fi devenit condeier, martorul cărturar al faptelor stampate în codexul tezaurului universal.

Misteriosul ,,plâns al sinelui", ferit de  ochii copiilor, ,,divulgat" precum o luare aminte, cu sentimentalism dinamic, preluat cu maturitate şi accentuat de repetiția expresiei,, Aşa senină ploaie", sugerează cheia poemului, accesul autorizat  de consistența filigranată, răsunătoare a definiției din acest ancestral colind pământesc, proiectat dincolo de biologic.

Reprezentanța naturii la scară metaforică prin ,,zarea înalt aprinsă", fixează falia atitudinală impregnată cu prezumția părtăşiei energiilor superioare la propriile arderi: ,,de-atunci e înlăcrimată" preluând parcă într-un gest invizibil, natural, efluviul spontan, devenind parte mistică a lacrimii. Între scenele spicuite din tinda neuitării darnică, suflul cult chibzuit, de fină bravură, al poetei, glisează cu intervenții acurate, clasice, rimate melodic, amenajând cu tact între intervalele versurilor, pasaje de admirat culori şi sunete.

Enigma plângerii în pornirea sa neconştientă de starea şi stadiul timpului cuvântat:

,,Şi plânge uneori, fără să-şi deie seama:/

Ce anotimp domneşte în vorba omenească?”,

pare să întrunească în singularitate, condiția de postulat, cu valoare de îndreptar, terapie şi test, punte de conştientizare şi valorizare a fenomenului suflet. Însuşi indicativul întrebării ultime, consecutive: ,,Şi cum se simte spicul în ochi aprinşi, rodit?", conchide la modul principial în plinul unghiului vizual, gravura fertilei germinări, şi matca pâinii, un fel de strămutare indispensabilă, din anotimpul calendaristic în anotimp senzorial, trecut prin filmul profunzimilor solemne.

Vremea recoltei, abia sugerată în spicul ,,rodit", rămâne distinct, tezaurul volubil, din miezul holdei conştiinței în aşteptarea acelui moment, de agonisire împlinitoare.

Seninătatea ploii, subliniată cu dublu accent, în jumătatea secundă, stabileşte refugiul curentului (efectul acumulării torentelor abunde), pe lespedea crucificării, din cetatea sinelui fortificată cotidian, extinzând revărsatul tăios, până la temelia graiului

,,...dar uite că nu trece/

Ci în dureri adânci pâraiele-şi revarsă/

Şi îmi răneşte graiul, dansul ei cel rece."

Naivitatea infantilă, declarată direct, a copilului ce pare că adună ploaia în plasă: ,,Şi eu copil naiv o tot adun în plasă", surprinsă activ în îndeletnicirea ingenuă, dezvoltă o relație de paralelism, concentrat asupra însemnătății frecvențelor interioare, strecurate prin ochiurile mrejelor telurice: ,,Aşa cum ochii mamei îi tot adun în mine." Şi cum    putea fi mai adânc exprimată, cu atâta afecțiune respectuoasă, sfânta iubire părintească, decât în sublima adresare cu efect de îmbrățişare pioasă, înăbuşită în spațialitatea aperceptivă...

Încaperea sa ,,în dureri adânci", exprimate fățiş poartă tiara jertfei înrădăcinate în glia ocrotită de imperiul spicelor maturate pe vatra   neamului amirosind a lut, a pâine, a copil, a pom, a cuminecare.

Observația la adresa ploii, fără a inculpa efectiv, îşi modifică favorabil efectul şi forma de reproş din cugetarea formală inițială: ,,Şi îmi răneşte graiul cu dansul ei cel rece", pentru a da prilej de reconsiderare şi acceptare a utilității autorității părinteşti:

,,Dar ochii părinteşti, în loc să mă aline/

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă."

,,Izgonirea în ploi" ampliază într-o anumită măsură secretul corectei interpretări, lăsând loc semnului de întrebare în  aşteaptarea  continuării, după punct.

 ,,Anotimp sufletesc" este anotimpul patriei, ecoul pământului natal, anotimpul sărbătorii limbii, izvorâtoarea armoniilor livreşti, executată în acvafortele silabic. Este memorialul poetizat al inocenței transfigurate, recviemul interpretat cu secvențe de voce şi suflet pe culmile condeiului. Izvor de autentică simțire, poeta mistuie prin prisma personală a trăirii sensibilității, ardoarea dăruirii celor mai rezonante răspunsuri la interferențele turbíde, capabile să supună convertirii  rănile personale în răni cuvântătoare, a căror metaforică sângerare de verb, transmite epopea maternității, imnul cruciadei purificatoare.

Poet ales să poarte corola metaistorică misionară şi să împlinească destinul labirintic irepetabil, Renata Verejanu edifică monumental,  crâmpeie de realitate, eternizare în scrieri inspirate, imprimând între sine şi milenii, ecoul  propriului ,,Anotimp sufletesc."

 

Anotimp sufletesc 

                                                          în memoria mamei Ana 

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama...

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

 

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -

 

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

  2021

Ecoul umbrei ca martor absolut în lirica Renatei Verejanu

 

Cristina Maria Firoiu

Bucureşti

 

Ecoul umbrei

ca martor absolut în lirica Renatei Verejanu

 

După foarte multe tăceri și răzvrătiri ale liricii contemporane, iată, își face loc versul răsfățat și idilic al poetei Renata Verejanu. O găsim și o identificăm cu imaginarul ritmat și personificat în pământul curat al trecerii peste Prut, acolo unde ea își lasă umbrele să îi vegheze amorul trecut, dar și pe cel ce poartă săgeți bine definite ale prezentului dorit de marele suflete răzvrătite, dar lăsate de atâtea ori în răcoarea dimineților  încercate de absente și anotimpuri. Dincolo de tot, poeta Renata Verejanu, își joacă erosul mai ceva ca o copilă ce privește natura ca pe o parte a sufletului, născând apropierea desăvârșită dintre privire și împlinire :

“Toate frunzele tale – mii de ochi”/...

” Sugerându-mi ideea/ Că o dată aș mai putea iubi”...”

Să provoace un viscol în mine/ Și eu să torn mii de poeme”...

   Cu cât încercăm să definim substanța metaforică în plimbarea trecutului întru amintirea bărbatului preaiubit, ne trezim, dintr-odată, iarăși, în coloristica unui crater ce poate fi vizionat la timpul prezent, nu sub formă unei dureri, ci, iată, tot sub forma unei priviri ce riscă să trezească ideea amorului ca într-o pictură impresionistă, dar în care găsești urmele trascedentale ale îmbrățișărilor și ale pierderilor, urmate de credința eului credincios în aula cea mai îndepărtată și profundă a sufletului:  

„ Din ochii celui mai obraznic bărbat

Mă priveau stâncile unei aroganțe alese…

Eu, femeia tânără, un veac am înserat

În zborul păsărilor ce știu să deteste

Trufia, ignoranța și simplă trădare

(Intuiția niciodată nu m-a părăsit)”

................................................................

„Din ochii celui mai obraznic bărbat

Eu cobor, domol, că un izvor de câmpie”/

„Din ochii celui mai obraznic bărbat…

Am surâs lumii, apoi, am plecat…”

   Ajungem acum să ne imaginăm dacă este vorba doar despre dorul și trăirile femeii poet în mrejele amorului desființat de încercări consecutive ale pierderii printre vieți, ori, dacă se întretaie puterea cuminte, ce stă să vegheze lupta, patosul, sub forma unei demnități lirice, pentru că ne întâlnim, iată, cu filosofia sângerândă a gândului, primul zvâc ce purcede autoarei să conteste slăbiciunea față de împlinire și circumstanțele acesteia:

„Noi ne-am văzut peste un veac…

Ce iscusit îmi fragmentai surâsul

Și-l împărțeai lumii… de leac…

Ci eu puneam pe tine ochiul, tristul

Te stăpâneam pe tine…

nu și plânsul…”

   Renata Verejanu ne lasă onoarea interpretării, ne comunică durerea și frământarea ca pe niște idei de solitudine ce poartă războaie grele și complicate în atingerea amorului definitiv, compact.... la revederea sufletului așteptând și credincios. Însă, nu ne putem lăsa prea mult timp învăluiți de această cumințenie și statornicie a versului cu eros presărat și doruri, pentru că, apare de fapt, umbra clară, de care aminteam la începutul lucrării, aceea ce poate călca așteptarea și intră în contact direct cu izvorul înțelepciunii și, denotă, astfel, joaca de-a cuvântu’, atunci când, Renata Verejanu, își revede versul ca armă a iertării pentru tot ceea ce a fost ori ce ar putea fi: 

„Căci visul suport eu altfel

Decât ar crede un vis :

Domnește blândețea și cinstea

În ochiul iubirii, deschis.”

   Ca o idee a cititorului, probabil, putem regăsi într-o singură autoare, mai multe scrieri în limbaj vechi și romantic, care, nu se lasă tăbăcit de jocul greu și repetat al despărțirilor, dar nici de hotărârea definitivă de a transforma poeta într-un câştigător absolut al eului, ci, noi, cei aproape de... ochiul, zâmbetul, lacrima ori iertarea interpretărilor acesteia, nu putem ocoli ideea principală ce transformă versul Renatei Verejanu într-un monolog brav al surâsului și al puterii ce dansează, parcă, în acest ring al poeziei contemporane, fără a dezorienta sufletul și chiar fără a rămâne cu semne de întrebare asupra relației cu erosul.

   De foarte puține ori găsim fragmentarea eului pe parcursul istoric din interiorul unei femei, pentru că, această, poetă de peste Prut, știe că salvarea demnității feminine în lirica prezentului, poate fi câștigul unui război purtat tacit în contemporanul acesta agitat și întrebător.

   Salvează, iartă... amintirea, o duce în imaginarul credincios și o lasă la poarta gândirii, pentru a reveni într-un alt poem...să își uite durerea ori să ne plimbe auzul prin ecoul umbrelor răsfățate de aducerea acasă, în suflet, a femeii eroine ce regenerează încredințarea amorului în planul real .

În încheiere, doresc să folosesc alianța matematica, dar sugestiva filosofic, zodia psihologiei a Renatei Verejanu, fără acrobația astrelor, ci ...prin deslușirea ideii la rang de egalitate liric  intuitivă, și anume:

  Ecoul umbrei ca martor absolut în lirică Renatei Verejanu poartă înțelepciune verbului “a încerca” :

Ești slăbiciunea mea din veacul viitor -

Am să iubesc atât să nu am când să mor.”

                                                                                  Antologia V,  2018